Ceea ce pana acum o saptamana-doua imi doream sa fie al meu si numai al meu, ce credeam ca o sa fie al meu toata viata, acum isi impartaseste dorintele cu alta. E trist, caci as vrea si eu sa retraiesc vechi sentimente. E trist ca nu pot, ca-l astept pe Fat-Frumos de ceva vreme. Poate nu stie unde stau. Poate s-a ratacit. Mi-a venit mintea la cap. Mi-a venit cu ea si starea de suferinta permanenta, care nu poate fi descrisa prin cuvinte, poate prin lacrimi. De ce pierd atatea lacrimi? Toti oamenii au pe cineva alaturi. Eu nu am pe nimeni. Nu am vrut sa am pe cineva. Am inima deschisa pentru toata lumea, caci pentru toti e loc sub soare. Nu-i inteleg pe multi. Am in mine setea de a cunoaste, de a vedea cum e lumea cu si fara perdea, am stat inchisa intr-un iglu timp de un an de zile. Inainte imi doream sa ma cunosc, insa acum stiu tot despre mine. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Mi-e frica sa nu cad prada capcanelor ce mi le intinde dragostea, nu mai vreau. Azi arat si ma simt mai bine, dar lucrurile in esenta nu s-au schimbat, stiu asta, dar nu arat. De ce sa arat ca-mi lipseste afectiunea? Nu sunt pregatita sa iert. Nu mai vreau sa aud gresindu-se pe acolo, pe dincolo. Naivilor, toate inceputurile astea, toate sfarsiturile astea au legatura intre ele! Am in mine starea aia de "ploaie" in care mi se amplifica emotiile si devin sensibila. Dar inca sunt straina de toate. Imi pare rau, o sa revin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu