Final.

Si iar vreau sa inteleg ce mi se intampla, si iar vreau un inteles, si iar simt ca ma pierd prin coridoarele imbarligate ale creierului meu. Nu! Nu`mi ajunge un un inteles logic, simplu si banal. Chiar nu ma intereseaza. Am obosit cautand mereu un inteles profund, un inteles de sus. Si asa am tot timpul senzatia ca Doamne-Doamne are un plan cu mine... si am senzatia clara ca apartin acestei lumi, dar am si incertitudini ca n`ar fi asa. Incerc sa nu judec pe nimeni si nimic. Dar nu pot scapa de obsesia de a gasi un inteles. Altfel, ce rost ar avea jocul? Nici unul. Iar eu cred ca exista unul.
De cate ori cred ca am gasit un raspuns, de fiecare data mi se demonstreaza ca am gresit. Si uite asa raman din nou numai cu intrebari si fara nici un raspuns. Deci tot e bine, am o certitudine: ca nu am habar de nimic. Ba nu, am doua. Prima e ca o iubesc pe mama. A doua, ca m`am schimbat.
Concluzie: cu doua randuri inainte, am zis ca am certitudinea unica ca nu stiu nimic. Cu doua randuri dupa, am negat tot si am gasit 2 certitudini. Si care e intelesul? Ca totul e in schimbare, ca cica eu m`am schimbat, dar continui sa fac asta cu voia mea involuntara. Pana cand? Pana cand o sa fie nevoie. Gata, am obosit, si iar am ramas numai cu intrebari. Din nou, fara nici un raspuns, e-vi-dent.
Da, sigur ca e bine ce mi se intampla. Da, sigur ca de asta sunt aici: ca sa inteleg cat mai mult sau ca sa`mi pun cat mai multe intrebari. E mult prea complicat, dar am ajuns aici pentru ca asa am vrut. Dar ce dor imi e de simplitate!