Sentimentele nu dispar odata cu anotimpul :x

E incredibil, cum stand cu gandurile mele in fata calculatorului, cu certitudinea ca nimeni nu va citi vreodata randurile astea, tot exista o cenzura a mea fata de mine. De unde vine, de ce? Nu pot intelege. Sunt lucruri care`mi trec prin cap - le scriu si apoi le sterg, mi se par prea negre si prea dure. Ok. Dar de ce le sterg? Oricum le pot sterge oricand si pot mai bine sa le vad pe un ecran decat sa le tin minte. Poate asta e. Poate sunt prea dureroase sa`mi fie afisate in fata ochilor.
Niciodata nu mi`a placut sa astept. Si`mi dau seama cu stupoare ca zi de zi trebuie sa invat sa astept. Am ajuns sa astept si ca intr`o buna zi... voi trai. E ca si cand implinirile, realizarile, oricat le`as provoca, vin cand vor ele sau cand trebuie. Cateodata se intampla sa vina prea tarziu , adica atunci cand nu mai ai nevoie de ele sau cand nu mai inseamna nimic despre tine. Sau cand nu te mai poti bucura de ele. E normal.

Final.

Si iar vreau sa inteleg ce mi se intampla, si iar vreau un inteles, si iar simt ca ma pierd prin coridoarele imbarligate ale creierului meu. Nu! Nu`mi ajunge un un inteles logic, simplu si banal. Chiar nu ma intereseaza. Am obosit cautand mereu un inteles profund, un inteles de sus. Si asa am tot timpul senzatia ca Doamne-Doamne are un plan cu mine... si am senzatia clara ca apartin acestei lumi, dar am si incertitudini ca n`ar fi asa. Incerc sa nu judec pe nimeni si nimic. Dar nu pot scapa de obsesia de a gasi un inteles. Altfel, ce rost ar avea jocul? Nici unul. Iar eu cred ca exista unul.
De cate ori cred ca am gasit un raspuns, de fiecare data mi se demonstreaza ca am gresit. Si uite asa raman din nou numai cu intrebari si fara nici un raspuns. Deci tot e bine, am o certitudine: ca nu am habar de nimic. Ba nu, am doua. Prima e ca o iubesc pe mama. A doua, ca m`am schimbat.
Concluzie: cu doua randuri inainte, am zis ca am certitudinea unica ca nu stiu nimic. Cu doua randuri dupa, am negat tot si am gasit 2 certitudini. Si care e intelesul? Ca totul e in schimbare, ca cica eu m`am schimbat, dar continui sa fac asta cu voia mea involuntara. Pana cand? Pana cand o sa fie nevoie. Gata, am obosit, si iar am ramas numai cu intrebari. Din nou, fara nici un raspuns, e-vi-dent.
Da, sigur ca e bine ce mi se intampla. Da, sigur ca de asta sunt aici: ca sa inteleg cat mai mult sau ca sa`mi pun cat mai multe intrebari. E mult prea complicat, dar am ajuns aici pentru ca asa am vrut. Dar ce dor imi e de simplitate!

"Nu m`am nascut in locul potrivit.... "

Si incepe sa scrie postarea ca toate celelalte. Nu e nimeni langa ea ca sa o tina de mana, nimeni s`o stranga in brate, nimeni in suflet. Nu mai e nimeni... :-<
Si ar vrea sa simta asta. Ar vrea sa traiasca asta. Ar vrea sa`l iubeasca!
Vrea putinul din acea speranta, care era in candva. Cand se trezea si era fericita ca e o alta zi. Cand se dedica oricarui lucru. Care iubea orice faptura. Si... se inchide in ea si nu`i mai pasa nimic. Visam doar la zile mai bune. Si chiar speram ca acea minune sa se intample. Visam ca acel cineva e pentru mine. Si ma cauta. Imi vedeam viitorul "intr`o noapte ploioasa de toamna, stand pe o banca, singura".
Iar mintea ei de adolescenta proasta si`a cam dat seama de un lucru : ar vrea sa fie iubita, dar ii e prea frica pentru ca ar putea iesi ranita ca ultima data.

Where is my perfect love?

Urasc cocalarii. Urasc pitipoancele. Urasc stafidele. Urasc scortisoara. Urasc matematica. Dar cel mai mult urasc mijloacele de transport. Nu`mi place cand ma intalnesc cu Ex`ii anonimi penduland din deal in vale. Urasc sa ma vad pusa in fata lui. Urasc sa ma uit in ochii unuia pe care l`am iubit. Urasc sa vorbesc aiurea si din nervi, cum o fac acum. Urasc sa nu`mi gasesc cuvintele. Urasc tupeul unora si neputinta altora. Urasc sensibilitatea mea care e a dracului si nu se observa. Urasc sa ma comport ca o fata de clasa a 4a sau a 5a, care de abia descopera ce`i aia "iubire", care da peste "i love you" sau "te iubesc". Urasc sa`mi citesc gandurile. Azi, urasc sa fiu draguta. Urasc sa`mi deschid telefonul, sa vad cate `"shpe" de apeluri nepreluate am, iar apoi sa`mi dau seama cat de naspa e sa te sece asa de`am`pixu` cineva la cap. Urasc televizorul. Urasc povestile, filmele, citatele si tot ce tine de dragoste. Urasc sa fiu deprimata si fara chef. Urasc sa stau available, desi stau mereu. ASTAZI urasc tot. Tot ce tine de tot. Punct.!?#%%@@!#$&

Am zis "MUE"!

N`am mai scris de 4 zile. Pentru ca nu am avut cuvintele cu mine. Nu mi le`am mai ales cu grija, cum faceam de obicei. Si nici n`o s`o mai fac. De ce? Asa. Sa fii lucida si sa te indragostesti de unu la care esti doar "una de care i`a placut"(candva), si tu totusi sa insisti, desi nu esti genul, e sinonim cu a te droga de 2 ori pe zi cu heriona. Mai ales cand esti constienta ca datorita super-personalitatii tale, o sa`ti dai seama in ultimul moment ca din nou, nu ti`ai ales persoana potrivita. Si mi`e teama ca o sa spun "stop" cand va fi prea tarziu. Si atunci fac ce am invatat cel mai bine: fug si uit. Sau uit si fug. Momentan, chiar nu conteaza ordinea. Si gata, pierd intr`o secunda tot. Ma trezesc stricandu`ma pe mine cu propriile`mi ganduri. Cum? Nu foarte greu. Ma desprind de lumea mea. Si sunt. Sunt cum eram si inainte. Frumoasa si epuizata. Indragostita peste cap, cu voia mea involuntara. Am gasit exact ce cautam: nimic. Sunt asa cum eram si inainte de tine.
N`o sa stau sa plang pe bloguri. Nu merita. M`am intors in captivitatea lumii mele pentru ca am primit un mesaj de la o prietena foarte buna. Interesant. Apropo, nici de alea nu am multe. De data asta nu mai deviez de la subiect, nu ma simt in stare acum sa`mi critic propriile`mi critici, asa ca mai bine ma abtin. O seara faina~! Cius!

Dezintoxicare de mine!

Sunt genul care primeste criticile ca un rau ce face bine. Ce crede ca poate schimba ceva, candva, cu mine. Am vise cat pentru doua vieti. Am un orgoliu prostesc.Un orgoliu dus la limite extreme. Am o memorie care uneori trebuie resetata. Am niste ganduri care nu`mi dau pace. Am niste prieteni extraordinari, care mereu sunt langa mine. Nu am regrete pentru ca "doar prostii au regrete". Gandesc cum gandesc, si totusi, vreau sa gandesc altfel. Sunt cum sunt, si nimeni nu cred ca ma poate schimba. Am preferinte, iar gusturile nu se discuta. Am un jurnal care se umple de la luna la luna, pentru ca ma acolo ma descarc. Trag concluzii mereu. Si realizez ca nimic din ce fac nu e bine. Si stiu, mereu mi se pare. Ce mi se pare? Nimic. De ceva timp, sunt linstita. Chiar foarte linistita. Si nu stiu de ce. Ca da, mereu mi s`a parut ca toti au ceva special fata de mine e una, ca toti au pasul mai incet ca mine, e alta. Am obsesii ca orice alt om. Cred. Simt ca ceva nu e bine. Simt ca ceva m`a schimbat. Pentru ca sunt mai matura, gandesc mai mult inainte sa actionez, cred in mine, dar tot nu e bine.Vezi? Alta nemultumire. Si stiu, imi voi da seama treptat. Ca mereu m`am gandit la mine. M`am trezit peste noapte cu niste raspunsuri la care nu am inca intrebari. Dar totusi, eu iubesc intrbarile si urasc raspunsurile. Iar paranoia mea e peste limita. 99,9 % din mine imi spune ca e bine cum sunt. Iar acel 1% imi da nedumeriri. Stii, demult nu m`am mai trezit cu reclamatii. Sau cu critici. Sunt aceeasi "eu" care nu stie ce vrea de la viata, dar care stie mai bine ca oricine. Aceeasi care nu site altceva decat sa vorbeasca "filozofeli". Aceeasi care scrie din naivitate, care are senzatia ca poate muta intr`un om toate cuvintele care nu`i dau pace... prostuta. Dar sunt eu..... sunt Iulia!

Nu am nevoie de tine, dar cred ca am nevoie de noi!

Realizez ca rutina m-a inghitit..

Ca nu sunt decat o umbra a fetei fericite de altadata..

Ca zambetele, rasul cu pofta care erau la ordinea zilei..acum sunt tot mai rare

Ca m-am transformat intr-o fata pe care o urasc.Dar cel mai rau este ca m-am transformat vazand cu ochii...fiind constienta...am pierdut oameni in jurul meu...m-am instrainat, am devenit o persoana nesociabila cu acordul meu involuntar...

Am cautat sa fiu eu si am ajuns o persoana pe care o urasc...

Ma doare cand ma gandesc cine am fost si cine sunt...

Ma doare ca sunt mai mult sau mai putin singura...mai mult sau mai putin pustiita...mai mult sau mai putin goala pe dinauntru..

Si, Doamne, cate am de oferit...pot imparti zambete, pot fii fericita si ma oblig sa traiesc o viata care nu e ceea ce imi doresc...

Totul pentru ca imi e frica...

Imi place siguranta...

Mi-e frica sa ma desprind

Mi-e frica sa ma salvez

Si, nu, nu asta vreau...

Vreau ca totul sa fie asa cum era intr-o afurisita de primavara cand aveam un prieten perfect care ma iubea si ma respecta, si eram inconjurata de oameni care ma placeau, ma iubeau...eram parte din toti...

Incetul cu incetul toate s-au pierdut...

Singurul lucru pe care il mai am esti tu...

Dar tare mi-as dori sa fii tu, acela care ma iubea candva enorm...

In schimb...rareori il mai vad pe acel baiat...

I-a luat locul o persoana pe care nu o cunosc...sau cel putin refuz s-o cunosc...e ca si cum "alt tu" te poseda...

Cel mai grav e ca scriu astea sperand intr-o minune ...

Dar...nici nu mai stiu daca sa mai cred in minuni...

Nu le va citi nimeni...vor ramane fara ecou...

Vorbe simple...

Pe care acum, din pacate, nu stiu cat le mai intelegi...

Dar nu e vina ta...

Toata vina imi apartine..

Si totusi...maine e o alta zi...

Si maine voi iubi, si voi rani, si voi incerca sa fiu alta. Promit!