Dar vorbeam de sentimentele mele. Nu cred ca imi ajung cuvintele. Nu cred ca imi ajunge nostalgia ce-o simt. Cu toate ca am langa mine cel mai bun om din lume, un om care usor usor imi demonstreaza ca ma iubeste, un om care simt ca ma apreciaza pentru ceea ce sunt, un om pentru care sunt perfecta si care imi apreciaza defectele si imi subestimeaza calitatile, ma simt singura. M-am indepartat fara voia mea de niste persoane care imi faceau bine. Probabil asta a vrut cineva, si acel cineva chiar are puterea sa ma indeparteze de ei. Nu stiu daca e bine ca ii cataloghez, sau poate doar imi dau cu parerea, dar prietenii, sau cei care ar trebui sa primeasca acest statut ar trebui sa fie trup si suflet langa o persoana.
Luna trecuta am pierdut pe cineva caruia nu am apucat sa ii multumesc pentru ce a facut pentru mine, bun sau rau. Nu am apucat pentru ca si-a luat talpasita. N-am apucat nici sa-mi iau ramas-bun. Poate ca atunci era momentul sa imi fie alaturi o serie de "prieteni". Atunci am realizat cat de puternica sunt. Am picat, m-am ridicat, mi-am bagat picioarele in spusele lumii, pentru ca sa fim realisti, lumea e rea si vorbeste, si indruga vrute si nevrute. Dar acum sunt bine. Acea persoana care a plecat mi-a demonstrat lasitatea, nu vreau sa-i dau nume, nu vreau s-o condamn, poate asa a considerat ca e mai bine, sa ma infunde pe mine in mocirla, sau poate ca ma considera vinovata, poate i-am facut rau, poate i-am provocat suferinta, cine stie..
Ce inseamna pentru mine cuvintele? Ce ne trebuie noua cuvinte? Ca sa strangi persoana iubita in brate iti trebuie cuvinte? Ca sa o saruti si ca sa o/il faci sa se simta implinit/a iti trebuie cuvinte?
Cuvintele sunt de prisos, si oameni buni, invatati de la mine, nu ne trebuie cuvinte, ne trebuie inima, ne trebuie sentimente, ne trebuie putina incredere si putin mai mult respect. Eu ma respect, si asa am invatat sa ii respect si pe ceilalti. Eu ma iubesc indeajuns incat sa stiu sa-i iubesc si pe altii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu