Sunt niste momente in viata pe care le-as sterge cu buretele. Niste momente glorioase, niste momente eterne. Singurul meu dusman este propria-mi memorie. Pe care nu pot s-o incui intr-un sertar, cum fac cu celelalte lucruri. Ea e cu mine, si la rau, dar si la bine. Si ma trezesc cu ea in fiecare dimineata.
As vrea sa uit lucrurile rele, lucrurile care m-au schimbat. Mi-as dori sa fiu in generatia care inca se joaca cu papusile. Am irosit toate momentele cu adevarat importante.
Mi-am dorit sa fiu ceva, si sunt. Dar nu sunt tocmai ceea e bine sa fiu. Sunt colectionara. De masti. Cand mi-e rau, cand nu am chef sau timp pentru cineva, imi pun o masca. Cand iubesc, cand lupt pentru cineva, imi pun o masca. Cand simt ca trebuie sa tac, imi pun o masca. Cand as vrea sa par ceea ce nu sunt, imi pun o masca. Cand ma simt mititica fata de altii, imi pun o masca.
Dar, cu toate astea, la ce-mi ajuta? Ca sufletul nu pot sa-l acopar cu nimic. E acolo, si nu pot ajunge eu la el. Este nevoie de un cunoscator, acel cunoscator ma stie, imi stie trairile, si doar cu el e obisnuit sufletul meu.
